Asa sustin unii colegi de-ai mei, aducand deja invechitul argument cum ca daca ar exista si ar fi asa bun cum se zice, atunci cum se explica toata rautatea asta din lume si foametea si nedreptatea. Mda, complexa discutie. O sa incerc sa aduc atat argumente logice (am o pregatire tehnica, deci am tendinta sa caut mereu logica in ceva), dar si teologice.

1. In primul rand atata timp cat admiti ca satana exista, sau vezi si accepti ca exista rau in lume, este evident ca trebuie sa existe si “ceva” bun, care sa compenseze tot acel rau, sa aduca echilibru vietii. Cum ar putea sa mai existe lumea asta daca ar domni doar necuratul peste toti si toate? Cum ar fi posibil sa ne mai rugam atunci? Nu ar fi normal sa fie un haos total pe pamant daca ar guverna el, sa nu se mai intample nimic bun? Este evident ca exista “cineva” care tine fraiele acestei lumi si o face mult mai bine decat ar face-o cel rau.

Daca sunteti mai carcotasi si nu acceptati usor orice argument, haideti sa privim problema din alt unghi. Peste tot in jurul nostru vedem echilibru: incepand cu universul, despre care toti oamenii de stiinta afirma ca are la baza o perfectiune si un echilibru greu de imaginat, fiecare lege si constanta descoperita de ei fiind intr-o perfecta armonie cu celelalte. Putem continua apoi cu o gramada de exemple: ziua si noaptea (intuneric / lumina), cald / rece, iarna / vara (frig / cald), seceta / ploaie, senzatie de foame, senzatie de satietate, etc.

Pana si in lumea digitala avem 1 logic si 0 logic, singurele valori pe care un bit le poate lua, valori care genereaza stari si de la care pleaca o intreaga teorie si un imens univers virtual. Toate se completeaza si striga din rasputeri un singur adevar: pe langa rau, in lume exista si bine, ba mai mult, binele a fost primordial si a cladit totul! Altfel nu ar fi fost toate asa de perfect echilibrate. As adauga si faptul ca binele este superior raului, deoarece vedem de multe ori ca binele invinge, chiar daca nu imediat.

2. Recunosc ca sunt unii care nu cred nici in existenta lui satana, nici in cea a lui Dumnezeu. In cazul lor, argumentele de mai sus sunt inutile. DAR, hai sa luam o pauza si sa ne gandim putin la lume, la pamantul asta, cum a fost creat el, cate frumuseti are, cate daruri are (ape, plante, fructe, animale), toate trebuincioase omului, dar si potrivite pentru el (ce coincidenta…). Chiar nu ai cum sa nu te gandesti ca cineva acolo sus te iubeste si are grija de tine cand vezi ce minunatii ne-au fost pregatite.

A, ca noi stricam totul poluand si folosind totul pana la extrem si alterand tot ce este natural pentru a obtine de zece ori mai mult, asta este alta poveste. E alegerea noastra cum vrem sa traim; Dumnezeu nu ne-a creat pentru a ne tine ca pe sclavi, El ne vrea liberi. Altfel nu ne-ar mai fi dat minte si constiinta. E alegerea noastra daca vrem sa traim in razboaie, daca vrem sa ne imbogatim fara sa ne pese de semenii nostri, daca vrem sa traim in armonie cu ce a creat El, sau vrem sa ne autodistrugem.

3. Legat de rautatea, suferinta si nedreptatea din lume, desi raspunsul este simplu (pentru unii), o sa dezvolt mai mult, pentru cei care se lasa convinsi mai greu. In primul rand se stie ca Dumnezeu ii permite uneori lui Satana sa ne incerce in diverse moduri: boli, suferinte, patimi, etc. (stim asta din Biblie, daca ne gandim la incercarile lui Iov de exemplu). El nu face lucrul acesta ca sa se distreze pe seama noastra. Pentru Dumnezeu lumea nu este un spectacol care-l distreaza. El vrea doar sa vada ca ne depasim conditia de pacatosi, de oameni care traiesc doar cu gandul la bogatiile si bunatatile acestei vieti. El vrea sa ajungem sfinti, ca sa putem sta in fata Lui. Pacatosii nu vor putea sta niciodata inaintea lui Dumnezeu, iar boala si suferinta spala pacatele. Ideal ar fi sa nu pacatuim, insa ce om este fara de pacat?

Sunt nenumarate cazuri de oameni care dupa un accident, sau o boala mai grea, sau un necaz, au ajuns din necredinciosi credinciosi, din credinciosi si mai credinciosi, din mireni calugari, etc. Uneori omul are nevoie de un impuls, de o impingere de la spate pentru a iesi din amorteala in care ne duce aceasta lume. De multe ori necazurile exact asta fac: ne trezesc din amorteala si ne dau un imbold, o motivatie. Este ca si in cazul amneziei, cand pentru a-si reveni, victima trebuie lovita din nou in cap 🙂

As mai adauga un lucru aici, cu care sunt convins ca toata lumea e de acord: atunci cand avem un necaz ne amintim brusc de Dumnezeu. Sigur ati auzit de cel putin o persoana care “a fost pe la toti medicii si nu stiu ce sa-i mai faca.” De obicei cand se ajunge in stadiul respectiv, cineva din familia bolnavului isi aminteste brusc de biserica (de obicei de o manastire, la care stie ca este un anumit calugar, sau vreo icoana facatoare de minuni, sau moastele unui sfant care fac minuni, etc.). Si de obicei omul respectiv se vindeca cu post si rugaciune (adica isi indreapta viata). Oare de ce trebuie sa ajungem in punctul critic (cum ii spun eu) ca sa ne amintim de Dumnezeu? N-ar fi mai simplu sa prevenim decat sa combatem? Mda, usor de zis, dar nici eu nu sunt mai bun decat voi toti…

Am citit intr-o carte un lucru foarte interesant si sunt convins ca si adevarat: daca nu am avea suferinte, boli si incercari aici, pe pamant, si ne-am duce cu toate pacatele dupa noi in cer, n-am avea nicio sansa sa ajungem in rai, sa ne mantuim. Ok, unii vor spune ca ce rol mai are spovedania atunci? De ce mai sunt incercati sau loviti de suferinta daca si-au spus toate pacatele? Din mai multe motive:
– poate le-a spus, dar continua sa le faca
– poate nu le-a spus pe toate (multe le facem fara sa constientizam ca sunt pacate; la acest aspect ajuta mult un indreptar de spovedanie. Initial m-am intrebat la ce-or mai fi aparut si cartile astea, insa dupa ce am rasfoit unul, am realizat ce multe pacate faceam fara sa-mi dau seama ca pacatuiesc. Culmea e ca multe erau chestii mici, care puteau fi corectate usor)
– sa nu uitam ca mostenim pacate si de la inaintasii nostri (parinti, bunici… sincer sa fiu nu mai stiu sigur de la cate generatii, cred ca 3). De majoritatea acestor pacate nici macar nu suntem constienti.
– raspundem si pentru copiii nostri (cum ii crestem), dar si de cum ii influentam pe altii prin ceea ce facem sau zicem. Adica eu pot sa ma trezesc cu un pacat si daca am facut o gluma aparent nevinovata, sau am zis ceva care nu era neaparat pacat, insa acel lucru a influentat pe cineva si l-a determinat sa faca sau sa gandeasca ceva rau.
– bolile si necazurile nu vin neaparat ca si mustrare pentru pacate (Iov era un om bun si nu ca si pedeapsa si-a primit incercarea). De multe ori Dumnezeu ii incearca (mai ales) pe cei buni, ca sa vada cat de mare este credinta lor, sau dragostea lor, sau bunatatea lor, sau rabdarea lor. Toate aceste virtuti se dobandesc, ele nu sunt prezente la toti sau cel putin nu in aceeasi masura. Ori daca un om nu este niciodata pus sa astepte ceva, cum am putea sa spunem despre el ca este rabdator? Sau daca are o oarecare rabdare, cum ar putea aceasta virtute sa creasca fara sa fie exersata? Totul e logic si se leaga, trebuie doar sa stam putin si sa analizam si sa vrem sa credem.

Un mare parinte zicea ca e cam rau daca traiesti bine, fara griji si necazuri. Adica daca stai asa si vezi ca toti in jurul tau au probleme, insa pe tine nu te-a mai “lovit” nimic de multa vreme, poate fi semn rau. Explicatiile date de acel parinte sunt 2 si din nou, sunt foarte logice:
1) Esti intr-o perioada de pauza ca sa zic asa, adica ai avut parte de o incercare, iar acum Dumnezeu te lasa sa respiri putin, ca sa nu-ti dea probleme mari una dupa alta. In mod normal aceste “perioade de liniste” ar trebui folosite pentru urcusul duhovnicesc, pentru intarire, astfel ca atunci cand o noua incercare va veni, sa-i facem fata cu brio.
2) Esti asa de pacatos incat Dumnezeu a luat tot harul Sau de la tine si Si-a intors fata de la tine. Adica ceva de genul “Daca asa vrei sa traiesti si nu vrei sa respecti poruncile Mele, fa cum vrei, dar nu mai astepta ajutor de la Mine.” Ajutorul din fraza precedenta ar trebui inteles sub forma de “incercari care sa te faca sa constientizezi ca traiesti in pacat si trebuie sa te schimbi daca vrei sa ajungi la Mine dupa aceasta viata”. Nu se refera deci la ajutor lumesc (castig la LOTO de exemplu).
Faptul ca nu ai parte de necazuri si incercari inseamna ca nici nu ai ocazia sa demonstrezi ca poti, ca vrei, ca ai anumite calitati. Iti merge bine, dar nici nu mai cresti. De obicei asa se intampla cu oamenii care iubesc excesiv de mult viata aceasta trecatoare si incearca sa adune averi imense.
Dumnezeu ii vede si ii lasa sa traiasca asa, insa asta inseamna practic imposibilitatea lor de a mai ajunge in rai. Unii din ei nu vor sa se mantuiasca, poate ca nici macar nu cred in Dumnezeu, insa poate fac si fapte bune (milostenii, etc.). Atunci Dumnezeu, care este Atotdrept, si stie ca ei nu vor ajunge niciodata in rai, le rasplateste pe lumea aceasta bunatatea lor. El are grija sa nu raman dator nimanui. Asa se explica de ce la unii “le merge asa de bine”, cum ii auzim pe cate unii ca spun.

Astept cu interes comentarii pe aceasta tema. Stiu ca pot fi combatut, pentru ca nu am suficienta cultura religioasa ca sa pot sa vin cu citate exacte si explicatii sofisticate. Tot ce scriu pe acest blog scriu din experienta mea si din cultura creata cu ajutorul unor carti bine alese. Biblioteca este insa mare si cand vad cate ar mai fi de citit imi dau seama cate lucruri nu stiu… Speranta mea este ca fiind un om simplu (nu un preot care sa vorbeasca prea pompos sau vreun “pocait”, care stie pe de rost mii de versete), sa fiu mai aproape de cei ca mine, care au anumite cunostinte in domeniu si-si pun anumite intrebari, insa din diverse motive ori nu au gasit inca raspuns la ele, ori nu sunt multumiti de raspunsul gasit. Nu am pretentia ca pot sa lamuresc teme fundamentale de ortodoxie, pot insa sa prezint anumite lucruri asa cum le-am inteles eu, in speranta ca vor fi de ajutor cuiva vreodata.